| |
 DILEMATICI DE PRETUTINDENI, VĂ ASCULTĂM |
Daniel PELE
Actualități
Liniștea cartierului
E un loc comun că a ieși din Drumul Taberei la orele dimineții, îndreptîndu-te către orice punct cardinal, a devenit sinonim cu un supliciu. Un supliciu la care ne supunem, voluntar sau nu, zi de zi, în speranța că va veni și vremea cînd logica - bi sau polivalentă, logică să fie - va ajunge să guverneze comportamentul semafoarelor care întind la maxim nervii călătorilor în fiecare dimineață; sau dacă nu al semafoarelor, măcar al capetelor luminate din primării care concep strategii și planuri de urbanizare. E fascinant să observi, dimineață de dimineață, spectacolul oamenilor care încearcă să prindă un mijloc de transport, fie el autobuz, troleibuz, tramvai sau maxi-taxi. Îmbulzeală, nervi, așteptare surdă, înjurături printre dinți, priviri resemnate după trecerea vreunui autobuz atît de încărcat de oameni încît te întrebi cine ar putea scrie despre sentimentul bucureștean al sardelei. Cine ar fi crezut că prin atîta încrîncenare ar putea răzbate o clipă de liniște, o liniște cum doar în adîncul cel mai adînc al pădurii ar putea adăsta? Un moment de frumoasă, divină inspirație, unul dintre acele momente cînd îți aduci aminte că ești om, ca toți oamenii, supus prefacerilor de tot felul și că tot ce contează pînă la urmă, dincolo de agitația cotidiană, dincolo de alunecușurile vieții, este o clipă de serenitate. Ciudat este că omul, atunci cînd se sustrage angoasei cotidiene, tînjește la liniște, adică la moarte, la nivelul minim de entropie! Mă buluceam și eu, laolaltă cu alți călători, într-un aglomerat troleibuz 71. Era vineri dimineață, iar soarele se prelingea prin geamurile laterale ale troleibuzului ca un Riesling vechi, uleios, printr-o sticlă prăfuită, uitată la păstrare pe raftul unei hrube răcoroase. Încercînd să-mi fac loc prin prea-cinstitul norod, ce îmi află ochii? Șezînd pe un loc în spatele troleibuzului, o arătare din alt veac parcă: o alcătuire ciudată, de cușmă de miel cu blană de mîță. Un bătrîn aprig, cu fața arsă de soare, pielea zbîrcită, purtînd pe cap o cușmă teșită de miel, de arăta ca un pileati dunărean, bătut de vînturile primăvăratice ale bătrînului fluviu. Era îmbrăcat într-un zăbun de lînă cenușie, tocit la coate și la mîneci, iar în picioare avea gumarii aceia pe care-i tot văzusem la țăranii din copilăria mea dunăreană. În brațe ținea, învelit într-un ștergar albastru ca seninul cerului, un pisoi ce torcea fără să-i pese de zgomotul din jur. Din cînd în cînd, la vreo hurducăială a mașinii, acesta mijea ochii, iar singura grijă a bătrînului era să-l legene cîteva clipe, ceea ce era suficient pentru a amorți la loc. Mă uitam în jur și nu-mi venea să cred: fețe posomorîte, oameni strîngînd în mîini gențile de serviciu, cu obișnuitul sandviș pentru o zi de lucru, pensionari plictisiți, parcă așteptînd doar o sclipire a oțelului tocit; în stînga troleibuzului era un vacarm de nedescris, șoferi ce înnebuneau, sudalme și flegme, gropi și mizerie. În dreapta, biserica în construcție a Batalionului de Gardă, spre care se îndrepta zîmbind privirea bătrînului. Toate în jur o luau razna, doar bătrînul cu pisica lui păreau a nu fi deranjați de nimic. Singura lui grijă era ca nu cumva să se trezească mîța și o legăna și o strîngea la piept ca pe un odor. Mașina a oprit aproape de biserică, traficul era așa de încins încît era mai bine de mers pe jos, am coborît și am întors capul. Simțisem o fulgerare în spatele meu, m-am gîndit că vreo rază rătăcită s-a reflectat pe turla bisericii... atunci i-am văzut... bătrînul în zăbun cenușiu dimpreună cu pisoiul vărgat, ce luaseră în picioare caldarîmul prăfuit... venind din altă lume, mergînd spre altă lume. Am vrut să mă opresc, să-ntreb ce e cu el, încotro se îndreaptă și ce e cu pisoiul cu mantia albastră ca oglinda amiezii. Am vrut, dar am grăbit pasul, am cotit pe Iuliu Maniu spre Piața Leul, am întors privirea, dar nu l-am mai zărit. Am așteptat vreo cinci minute, era imposibil să fi dispărut înghițit de asfaltul fierbinte. A fost cu neputință să-l revăd. Cine știe, poate era vreun bunic venit la nepotul său din căminul Leu sau era vreun biet nebun ce-și purta unica dragoste înfășată în mantie albastră. Copacii gemeau în jurul meu de greutatea mugurilor, iar eu mă gîndeam la monumentul acela de liniște, bătrînul veghind la somnul pisicii vărgate în troleibuzul plin de chipuri absente și reci. Orașul fremăta de viață, oamenii din autobuze tînjeau la liniștea de week-end, iar timpul torcea mai departe ca un motan vărgat, înfășat în mantia albastră a angoaselor noastre.
Daniel PELE
danpele@yahoo.com
|
|
|
|
